Ca două frunze rebele ne-am desprins

Frângându-ne aripile să ne găsim aici,

In lumea asta,

Unde vom sta împreună până cerul ne va reprimi

Prin gaura pământului.

Si cum n-avem altceva de făcut

Decât sa ne iubim

S-așteptăm să ne primească înapoi.

Ce-ar putea face omul în trecerea lui pe aici

Decât să iubească.

Ce altceva? Inainte să treacă dincolo.

Si oricâți bani am da pe sentimente

Nu le-am simți, dacă sentimentele n-ar exista în noi

Dacă n-am iubi cu patimă viața și tot ce reprezintă ea.

Mi-ești drag, mi-ești dragă...

Vântul toarce –n iarbă, la marginea orașului

Tălpile ni se lipesc de zgura amară

 Ne adăpostim sub ciulini, 
E cald, e fierbințeala....

Buza pământului a crăpat sub astfat

E cald, e fierbințeală...

Unde ești tu salcie pletoasă 

Cu trup bătrân si brațe tinere?

Cu brâu legat in spice lungi si zvelte, cu ochii de mirare...

    Vârtejuri de flori de mai lovesc sălbatic zidurile blocului. 

    Ascultăm șlagărele anilor ’80 la radioul vecinilor de conducte. 

    Dimineața se duce la culcare, 

    Printre țevile ruginite din colțurile camerei mute

Soarele fuge din cer, 

Vorbim fără cuvinte și ne uităm în zarea de amiază

Să ne prindem în vâltoarea salcâmilor adolescenți

Ca –ntr-o horă a zănaticilor, îmi spui

Te las în gândurile tale

Cu ploaia din geamul diminetii noastre.

Istoria Românilor

Stefan Cel Mare (partea întai)

Stefan Cel Mare (partea a 2-a)

Mircea Cel Batran

Vlad Tepeș I

Vlad Tepeș II

Mihai Viteazul

Literatura Română

Ciuleandra

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

Ion -partea I

Ion- partea a 2-a

Cel mai iubit dintre pământeni

Neamul Șoimareștilor

Răscoala

Patul lui Procust

Pădurea spânzuraților

Enigma Otiliei

Pe scenă, din nou, pentru totdeauna
In căutarea mea din timpurile trecute
Când iubești, acasă poate fi oriunde
Iar eu, de fapt noi, timpul, toate se măsoară
In ceea ce simți, ceea ce ești
Pe cine ai lângă tine și cu tine, să te îngrijească

Să nu te uite oriunde ai pleca si oricum te afli 

Nu în ceea ce posezi, pozezi sau te falesti

Precum zis-au unii din acei regi săraci
Si singuri și bolnavi și bolnavi de singuri
Că viața înseamnă sănătate,
In primul rand m-am intors pentru a-mi saruta prietenii
Va multumesc pentru asteptare 

Pentru prieteni

Am fost făcuţi din pământ şi din păcat

Iar noi ii vom face cu vin din vraja viţei

După care ei vor face mai departe ce vor

Cand ne vom reîntoarce vom ştii să fim

Sangele ruginit pe ciorchine

Ne vor gusta altii să rodească

Precum peştele mic din peştele mare

Pe cand noi vom rămâne noi in toate lumile posibile.

La fereastra mea mută au încremenit copacii pe dealuri 
Iar casa cu pereţi de cearceaf e plină de cearceafuri 
La amiaza de acum, 
Cafeaua pe care o bem este cea mai cafea 
Din toate dimineţile, cand se desţeleneste de ziuă 
Si-ntâia dată auzim cum a-nceput să lovească 
Fulgii de zăpadă la fereastra noastră mută…

Si-atunci cand nu vom putea vorbii

Am sa ma uit in zare

Peste dealurile de sub munti

Si-am sa inlatur orice gand

Oricare ar fi acela,

Oricat de intens si flamand

Ori de unde ar veni el

Si-am sa tac

Sa-mi pot asculta inima

Tăcere

Evoluție

Gânduri de cerneală urcate în oracolele copilăriei

Au început să se umfle și pleznesc pe tâmple

Căutînd adaposturile de alta dată

În ochii zvăpaiați ai necunoașterii

Dar pe care nu-i mai recunoaște

Și care, totusi, au rămas aceeași

Deși sunt cu mult mai altfel decât

In visurile vechi de zîne cu prinți pe cai albi,

Pe care creația s-a inhibat să le despoaie
În nopțile de goliciune

Jertfă

Nemurirea și-a facut așternut la noi si-o văd cum zace

In prima dintre cele nouă vieți ale lumii ăsteia,

Cât încă ne mai jucam timizi,docili, la început 
Ca doi zănatici în sălbăticie,ulterior. 

Aceasta nemurire pe care abia acum o intelegem,  

Inspaimantator de grăbită si pasională,

A încremenit lîngă mine si tine

Și cere jertfă carne.  

....cu Clyderman

Reinventare

Ţi-am înnodat şoldurile costelive cu coapsele

Le-am strîns pînă ce sîngele ţi-a inundat obrajii

Buzele ti-au pleznit de durere 

Pana ce fiecare celula din corpul nostru 

S-a farâmiţat si-am devenit cenusa.

Liber printre cuvinte

În bătaia norilor,

pleava fâlfâie. Neliniştit,

fără sânge trifoiul rânjeşte fasolea la umbra insului

într-un vernisaj de provincie

şi picură clipele sub mustăţile vântului.

Sustinator- dl Marius Urzica și  http://mariuszinca.blogspot.com/2011/05/emilia-maria-sovar.html

Original love declaration :)

Ultimele ganduri ale fiintei...

 ----------------------------------------------------

De la balconul sau, micul oraş de provincie era un muşuroi sub cerul purpuriu ce tăia lumina din cameră. Dimineaţa era racoroasă cu nori soioşi şi mari. Nici mîna lui cînd şi-o ridică în lumina ferestrei nu însufleţi atmosfera. Avea o mînă tînără, înspăimîntător de încordată. În depărtare burta unui deal se rotunjea şi-şi spăla poalele intr-un pîrîiaş nervos ca ţîţa unei lehuze.Se întoarse în patul său răvăşit de nopţile vulcanice din viaţa lui. Perna avea gust de salivă învechită. Ar fi acceptat moartea asta matinala dar să o simtă în tihnă sub aroma cafelei în timp ce răsfoia ziarele.Se întoarse la fereastră cu o sete neînţeleasă.Stia că a făcut ceva dar  nu era sigur dacă fusese vis ori era real. Nu era convins încă nici dacă se trezise din somn. Chiar şi în vis ar fi putut urmări panorama de la etajul al 4-lea sorbind o cafea şi rasfoind gazetele. Îşi cunoştea viaţa fiindcă era un adevărat pustnic care şi cînd dormea  medita. Poate şi din această cauză oamenii îl pusesră primar. Toţi prietenii lui ştiau că Franz ar fi cel mai fericit şi dacă ar muri fiindcă acolo în groapă ar avea mult mai mult timp să mediteze....Iubea cîte o femeie pe care o lua din patul bărbatului ei, înnebunea domnişoarele cu plete răvăşite pe care le  făcea în cîteva săptămîni femei cu sîni mari şi coapse bine rotunjite...Se îmbrăcă şi ieşi pe uşă. Călca mărunt în adierea răsăritului cu ochii aiurea salutînd din cînd în cînd pe careva. Noaptea trecută  furase o icoană se gîndea în timp ce intra pe culoarul primăriei. Chiar nu ştia ce făcuse de rîdea? Sau poate încă dormea... Mulţi se miraseră că Franz nu se enerva  niciodată.Era o fire de o calmitate monstruoasă pentru că, nu ştiau ei, el nu avea barieră între vis şi realitate ori viaţă şi  moarte. Nimeni nu ştia secretul lui cel mare, că era singurul om lăsat de Dumnezeu să trăiască atît cît vrea el, 150 sau poate 200 ani....Aşa zicea în sinea sa, dar şi atunci era precaut să nu-l bănuiască cineva.Îşi amintea că luase o cruce şi-o icoană din Biserica de la Zăvorani acu două zile pentru că îi plăcuseră. Erau obiecte foarte vechi cu sigiliul secţiei de patrimoniu a judeţului. Nu se condamna că plecase la spinare cu ele de cum se întunecise. Era şef  peste toţi oamenii şi chiar preotul parohiei îl aprecia ca un tip cinstit despre care lumea vorbea că a făcut multe pentru comună. Dar toate astea puteau să i se întîmple în vis pentru că nu avea siguranţa că nici acum nu s-a despărţit de fanteziile nopţii.De multe ori îşi imagina că este un pirat care se urcă pe munţi de aur şi nu mai vrea să coboare de acolo.Niciodată n-a încercat să afle marginile realităţilor, pur şi simplu că nu a vrut... Pe masa de lucru găsi o scrisoare oficială...Rupse plicul cu aceeaşi indiferenţă ca totdeauna şi citi litere de-o şchioapă semnătura episcopului care îl anunţa că-i va face o vizită. Pentru prima dată în viaţa lui  venele se încolăciră unele peste altele, sprîncenele se încreţiră şi în urechi cineva îi urla:Hoţuleeeeee! Norii purpurii se aşterneau deasupra primăriei cînd intră preasfinţia sa. Şi trăznetele izbiră cu putere ferestrele după ce plecă nedumerit preacuviosul. Ştia că Mînia nu îl va ierta dar era atît de fericit că  poate doar visează şi nu trăieşte clipele cu adevărat.  În curînd intra în împărăţia eternă... Ieşi în ploaia zănatică ce rupea cerul, cu mîinile ridicate şi înghiţind apa înspumată aruncată de Însuşi Dumnezeu...Deja începuse să vadă cum e să să zboare prin cer...   

    Santurile patinau la vale retezand radacinile ierbii. Firisoare mocirloase se inghesuiau printre ele desfundand urechile podetelor. Vreo doi copii zgarîiau statuia eroilor neamului de la raspantie.Peste strada scoala cu clasele primare  ramasese parasita. Invatatoarea era  probabil undeva in vacanta. Doar Tanta, eterna femeie de serviciu usor schimbata surade intotdeauna cu matura la subsori dandu-si la o parte cei cativa sudori ce-i brazdeaza mereu fruntea. Vantul se destrama in mii de parti clintind salcia imbatranita.Pe ulite laturalnice, care cu fan mereu vin si mereu se duc in toate partile lasand pe alocuri cate un smoc de uscaciune. Gospodariile oamenilor dorm chircite de dupa pruni si coroane de vita –de-vie. Din cand in cand popa mai trecea linistit cu patrafirul si cartea de rugaciuni in mana murind el insusi de plictiseala.O fi dat cuiva ultima impartasanie sau cine stie o fi citit vreo sfestanie.N-am sa-l iau prea mult in seama … E o toropeala monstruos de varatica … Printre ulucile gardurilor glasuri de femei spun ca popa a fost la alde Dumitru din capul satului care se pare ca trage sa moara. Atunci nu ramane altceva de facut decat un simplu Dumnezeu sa-l ierte si sa-l odihneasca in pace.,,Trebuia sa moara o data si o data ca era prea batran’’ De unde atata siguranta,,Auzi, tu, prea batran… Cine pe lumea asta stie cat trebuie sa fie batranetea?,,  

… A inaintat spre vale. Talpile multimii rontaiau pietrele pe ulita. Razele taiau coamele castanilor prididiti in mutenie. O caprioara a sarit nestiutoare in capul cortegiului si-au strigat Porojanca si a lui Jianu ,, uite-l !uite-l !El e !,, Apoi au aruncat bani in urma continuandu-si vorbaria si stergandu-si cu colturile basmelelor obrajii roscovani. A ras, cand toţi  plangeau pentru el. Pe umerii lui se propteau pasarile amiezii…Mirosuri innecacioase de varza fiarta si coliva se-nfundau pe narile baiatului cu crucea ce deschidea cortegiul usor zgariind pamantul. De emotii, bocitoarele isi uitau uneori replicile, chitaind pe-o limba pe care acum singure o invatau. Tarcovnicul bolborosea si el sub barbie ce urma sa spuna la slujba. Cea mai suferinda mandra din tinerete  era cat mai aproape de cutia in care trecea  iubitul ei din umbra  salcamilor in floare. Daca ar fi stiut el cat a plans ea cand a dus o alta in fata Domnului la logodna…Acum il conducea ea. Si-avea exact ca odinioara floare in piept si bani de aur la mansete. N-a mai asteptat-o nici acum. Ce i-a  lipsit ei de n-a vrut-o ? Era ultima data cand mai spera ca-n locul salului negru i-ar fi prins de minune matasea alba sub care sa verse trei lacrimi ce se depusesera acum langa petele de ceara de pe sfarcuri. Secundele erau parca sub inventar. Dupa ce rascolise intreg dulapul cu hainele lui de mire si se primenise cu ele chiar statuse umar la umar langa femeia asta ce-l iubise cu adevarat. Intelegea cat de drag ii fusese ei si-i soptea,, Taci femeie. Taci, femeie.Sssst !Ssst !La nunta ginerica a dansat toate fetele numai pe ea si mireasa lui nu. De ce ?De-ai fi stiut tu, Ella ! De-ai fi stiut !... A foşnit urzitura din sicriu cand l-au ridicat pe patul tamaierii patru barbati puternici si l-au impins la picioarele lui Dumnezeu. A alunecat firav in mijlocul icoanelor buimacit ca atatia insi il sechestrasera acolo si-l priveau zbarciti si aplecati parca sa-i fure rasuflarea…Stiau bine ca murise si urma sa i se faca slujba de pomenire ! Unii vor sa-ti fure si ultimul strop de intimitate…  Cu pleoapele inchise, mainile impreunate de o cruce si picioarele sugrumate numara lumanarile asezate pe altarul vietii si al mortii sale. 

Il tinteau 1000 de irisi bulbucati.Turla bisericii vuia sub desfatarea asurzitoare a clopotnitei.Sfintii de pe pereti se abtineau sa nu sughita. Margele de ceara se lipisera de marginile sicriului.Se straduia sa ramana deasupra sa-i judece pe cei prezenti in parte, tocmai la funeraliile lui.O viata il despartise de propria-i moarte… Sa fi fost viata mea? 9 preoti jucasera cateva minute mai devreme hora mortii si de aceea din poloboacele lor cu tamaie inmugurea samanta vesniciei.Aerul tamaios il seda iar ala lungit si legat de picioare, caruia ii pierise suflarea, era el.Asa-i arata mostenirea lumeasca.Fiindca nu-l vedeau decat pe ala din tron impodobit cu tot felul de bliţ-bliţuri si-a permis sa dea o raită împrejurul lor, sa iasa la aer la o plimbare pe la marginile satului.Isi luă bicicleta, cea cu cadrul verde si pedale ruginite.De-abia acum putea sa auda muzica apelor, rasetul sfielnic al cocorilor, barfa mustelor si sa-si vada prietenul din copilarie, ala cu care juca mingea el cand era mic , cum iubea o fecioara la marginea padurii.Bebiţă, hai ca p-asta n-o stiam! In buricul comunei o muiere căra apa repetînd in sinea-i că dupa ce trece cu mortul trebuie sa schimbe apa. Asa-i zisese soacra-sa cand se maritase ,, Ca asa-i bine, ca s-a balacit mortul in apa veche!...’’O batista înnoroita pe lîngă şanţ intr-un colţ legat un ban...Garoafe storcite... Urme mocirloase de ghete...Curba orizontului zimţată de palariile vineţii ale arborilor dormea nepasatoare. Şi-a intrebat ingerul ce-l insotise abitir unei garzi de corp daca sa mearga pana acasa...Nepoata-sa suspina inghemuita incolacindu-si cu bratele picioarele langa mormanul de bulgari Copii mei, nepotii mei nu mai am forta imbratisirarii.  Avea o presimtire ca era cazul sa revina langa betegul lui corp, sa nu-l paraseasca tocmai in ultimele lui clipe de deasupra pamantului. . S-a despicat de ceruri. Trupul sau ingramadit intre blani il astepta nerabdator…Dupa accident, cat fusese in imparatii, aici pe pamant carnea se redase legilor civile. A aruncat o scurta privire spre trupul sau , al tuturor durerilor , intepenit fara vlaga pe podeaua sicriului . S-a asezat pe-o scandura a acestui car ce-l transporta spre eternitatea lumeasca. Cand s-a saturat sa priveasca acel pumn de tarana ca un maldar de carne din care spumega , pe alocuri o licoare rosiatica , scurgandu-se aiurea s-a ridicat in libertate. Fiecare ins , intr-un moment prestabilit trebuie sa fie singur cu el insusi… Fluturau figuri zanatice care colo-n coa in rostul lor . Lumanarile plangeau vii de jur imprejur. Clopotele bateau intr-o veselie debordanta sus in deal. Cineva se rastea anapoda in salturi:” Lelito, I-a vezi ce mananca potaia aia? Marsi d’aci uratania dracului!,, Padurea incepea sa cheleasca surazand ca o duduie pistruiata gata sa se arunce in bratele primului care o va cere de nevasta. Pe carare urcau noua preoti fluturandu-li-se sutanele. Cat mai avea timp, pana la tamaiere, s-a gandit sa mai probeze pentru ultima data costumul de ginere. In coplilarie , isi amintea, ca-i ceruse mamei sale sa-l mai nasca o data sa vada cum e. Sau , daca nu poate macar sa-l infasoare in scutece si sa-l tina strans la piept. Batrana Elisabeta ii pleznise doua palme de credea c-a vazut stele verzi. In noaptea aceea chiar plansese pentru prima data Si cum timpul expira incetisor a luat-o pe gîfîite la goană. . Ca sub cleste i-a trosnit faptura cand in umbra s-a desprins de oase. Nu stia ca n-avea sa se mai intoarca in sine si s-a abandonat…Pamantul i se dezlipea de sub picioare. In partea stanga zacea tolanita si satisfacuta acea moarte virgina cu parul balai , corp de serpoaica si picioare de viespe. Fata nu prea a stiut sa-i dea explicatiile necesare . I-a zis doar ca-l va urca pana la poarta cerului unde il va astepta pana ce va iesi de acolo si apoi il va duce in Imparatia Intunecata, unde e tatal sau Gheorghe ce are sa-I povesteasca. Ea va merge intre timp in Imparatia Luminata sa-si anunte prada la tronul ,, Mortii Regine,, dupa care il va saruta pe frunte iar el pe genunchi si-l va lasa liber 6 saptamani. S-a despicat de ceruri. Nu mai erau acolo…Trupul nu-ti mai apartine de mult…! Si totusi s-a-ntamplat repede, mult prea repede…  

  Tălpile se lipeau de butucii padurii, urcand spre necunoscut.Cărarea tăia drumul printre rădăcinişuri.Răsufla greu, dar nu se lasa învins.Îşi jura în gînd că măcar după moarte să nu-şi încetinească paşii.Tresărea că o să-l vadă în sfîrşit pe Dumnezeul cel din Biblie....Hainele-i rupte se topeau uşor, atît de uşor....Se întorsese la 33 ani fără să lase nicio umbră prin stufărişul Raiului. Nu-şi credea ochilor că pînă şi gîndacii pe care îi storcea el cu patimă erau acum îngeri plutitori, că gîngureau haotic.... Îi povestise de mult un bătrîn cum îl întîlnise el pe Dumnezeu într-o noapte şi că-l luase cu El să-i arate Împărăţia,. dar acele spuse se clinteau faţă de ceea se arăta acum cu adevărat. Şi se bucura că nimerise chiar în Grădina Edenului cea Adevărată, mîndrindu-se cu acest noroc. 

Cînd se născuse pe pămînt mama Elisabeta îi dădea ţîţă uitîndu-se pe fereastră la  salcîmii din faţa casei ce-şi depuneau frunzele pe veranda. Fiindcă ursitoarele îi prevestiseră că băiatul ei o să fie fruntaş peste toţi, zîmbea tot timpul şi-şi mîngîia copilul. 

…Şi el vedea totul atît de limpede, cu alţi ochi… 

 Cînd se cununase cu ofiţerul Carol fetele din leat o invidiau pe mamă-sa că bărbatul ei făcuse din ea o femeie de-a dreptul frumoasă. Vîntul gemea in sticla ferestrei întepenite in uluba. Şi simţea cum atunci sta să ploua si-n plita sobei un morman de cenusa se scurgea printre crapaturile caramizilor . Se vedea pe el îmbrobodit cu scutece imaculate într-o tacere infernala ce domnea intreaga incapere. Printre pilonii casei o avalansa de petale albe inapetisera prispa. Dincolo de poarta scartaind a neunsa o cireada de oi behaia a inserare. Peste strada citura unei fantani se zdruncina  silita de norii de pucioasa si zbieratul bovinelor sub  capestre. 

  Aşa fusese la propria-i naştere…

Cînd iubise întîiaş dată lucrurile se înrăutăţiseră foarte grav. Franz care avea obiceiul să se desfete în braţele femeilor nu i-a fost dat să cunoscă dragostea decat aşa cum şi-o dorea el, plină de pasiuni carnale şi dezmăţuri. Un tip ca el nu ar fi putut gusta din dragostea aceea pură, angelică aţîta timp cît nu îşi uita orgoliiile de mascul. El vroia doar să devoreze, numai să devoreze…. Şi turba dacă era răpus de vreo trăire pe care nu o mai avusese niciodată. Îşi ieşea din pepeni dea binelea, fugea la cea mai apropiată cîrciumă, se chierchelea bine cîteva zile, după care redevenea acel Franz cu care el se obişnuise …    

De fiecare dată cînd punea ochii pe o fată se gandea la un plan de atac să îşi primenească. Ghemuit într-un colţ al Raiului rememora clipele...Era totul atît de real, aşa aproape de vîrsta aceea de 20 ani...Şi el nu mai era decît un spirit ce-şi părăsise de mult trupul...Iar acele momente il rascolira …Se ridica dintre aceleasi asternuturi spalate din joi in pasti de ultimele amoreze ce-l mai vizitau pentru cativa parai de chirie si o ora la coafor….Ziarele erau ravasite prin toata camera, pe covor se uscase zatul cafelei printre cele cateva cioburi ce ramasesera din cana din portelan.Telefonul se incapatana sa sune pe noptiera scorojita.Nu era chiar momentul potrivit, insa emitatorul nu stia ca acel moment era destul de nepotrivit pentru ca Franz  sa-si ia gandul de la cele traite. Ar fi stat detasat asa cum se gasea o viata….In fond nu in fiecare noapte visezi ca mori, ca stai in coşciug, ca esti dus la groapa dupa care dai o raita prin fata lui Dumnezeu si-a sfintilor. 

Încremeni când îşi văzu palmele. Păreau atât de fragede ca atunci când avea 30 ani şi surprinzător scăpase de nodurile din podul palmei. Nici degetele sale nu mai erau găunoase şi striate cum le ştia. Îşi înfăşură cu braţele propriul corp, minunându-se de puterea lor şi-a trupului, de care se despărţise din tinereţe.

În liniştea din catedrală, nici nu observase cum întinerise ca prin vis, aşteptând să-i vorbească propriului lui copil. Îşi dădu seama că nu putea vorbi fiindcă gândurile îi tachinau neîntrerupt. Fata lui nu-l privea deloc pe cât o observa el, ea tăcea şi se juca cu porumbeii...”Mari...lena tu vei fi mereu a mea!” îi venea s-o strige, dar copila nu zicea nimic şi-şi continua dansul. Pierise de lângă el şi draga lui, căreia îi căzuse fericirea să-i nască... Rămăsesese acolo în mintea lui, cu mii de voci ce-i înţepau simţurile. Luminile Paştelui se stinseseră dintr-o dată şi atât pe nesimţite.

-Am să să te duc în altă parte, îi şopti spiritul acela, care-l lăsase în poarta Raiului.

-Credeam că tu faci parte din visul de alaltăieri. Nu mă gândeam să te văd iarăşi, ispita mea. 

 -Aici nu mai ai cum să crezi nimic... Lângă mine totul e relativ, oricum o să fie bine deocamdată. Trebuie doar să urmăreşti firul nemuririi tale şi să începi să cunoşti din ce în ce mai bine. Te voi veghea îndeaproape până vei trece dincolo...

 -Nu te înţeleg, însă dacă aşa trebuie mă voi supune. Am trecut prin multe de când te-am întâlnit şi toate sunt schimbătoare de la o vreme. Toate au devenit imprevizibile de când eşti cu mine.

   Îşi urmă chemarea. Călca aevea spre alte meleaguri, dibuind calea fiindcă nu avea lumină. Acum înţelegea că nu se mai putea stăpâni în noua situaţie. Îi păruse rău că nu-şi luase rămas bun de la fiica lui din acea biserică, iar femeia aceea înlăcrimată, pe care-o iubise atât de mult, intrase dincolo...

Oraşul licărea în vuietul nopţii. Bulevarde, firme luminoase, străduţe şi trotuare fugând prin parbriz în urmă. Linii continue, întrerupte şi iar continue zburau sub cenuşiul înserarii şi se pierdeau… După care, se regăseau cu altele, dansând sub roţile maşinii. Oglinda dreaptă vedea coloane de maşini ce alergau să îi prindă, să îi depăşească... Un lanţ permanent de faruri ce se legau în inele luminoase, se-ncrucişau pe celelalte sensuri ale bulevardului.

Motorul ardea cu un aer bolnavicios, tuşea la cea mai naivă încercare de a intra in contact... Volanul se văita de amorţeală şi parcă de diverse dureri mai vechi, acum acutizate... Şi braţele alea crestate de vene strângeau aproape fără vlagă cercul care conducea strada aceea ciuruită de dungile ţepoase ale înserării. O boare de fum penetra zarea, astfel că, de la cele mai înalte clădiri, până la cele de câţiva metri, toate se scufundau în albia înnoptării...

El se uita în dreapta, dincolo de oglindă, simţind răsuflarea unei femei frumoase, pline de nerv în ea, exact cum ar fi trebuit a fi ea pentru el. Ce-i drept, conducea o maşină veche şi orice mişcare nesigură ar fi fost fatală. Cu ea mai rămăsese, alături de apartamentul sărăcăcios şi alte câteva vechituri. Familia sa nu mai exista ca odinioară, se îndepărtase mult prea mult de ceilalţi şi trebuia să revina la propria-i viaţă. Îşi dorea să trăiască în continuare fără vreo prejudecată, chiar dacă avea doi copii, pe care ar fi trebuit să-i aşeze la casele lor. Tăcerea se îngreuna atât de mult pe buzele celor doi că de abia observară cum stropii de ploaie băteau în faruri, nestingherite…

- Hai să facem un copil Elena. N-am mai fost de mult tată şi îmi doresc din nou. Şi-aş vrea să fie fetiţă, o fetiţă frumoasă pentru tata… Atât de frumoasă… Îmi vreau viaţa înapoi şi cred că aşa aş crea din nou lumea. Ea râse printre dinti. Se intrebase şi ea, în tot acest timp, oare ce gândea acest barbat trecut de 40 ani, cu care ieşise, în ploaie, în parcul de la marginea oraşului. Era cu totul alt bărbat decât acela pe care-l cunoscuse când i se dăruise pentru prima dată. Fusese surprinsă cu câtă patimă îi ceruse ei să-i creeze din nou. Chiar i se părea anormal ca un barbat precum acesta să îşi dorească un copil, chiar la câteva săptămâni după divorţul de femeia aceasta palidă şi atât de ghemuită în braţele lui. 

Portierele înţepeniseră în vâltoarea petalelor florilor de măr. Se ţineau unul într-altul zăcând în tăcerea criptică. Un pian începuse să cânte lângă ei în noapte... O boare de lumini stria depărtările, la început ca nişte licurici sfioşi, apoi mai clare. În închipuirea flamelor negurii apăreau feţe albe şi atât de luminate, chipuri peste chipuri surâzând aievea. S-au dus către vâlvătaia aceea, supuşi şi nepăsători. Au început să bată clopotele... Au intrat într-o biserică precum o catedrală, în mijlocul căreia pe o masă erau aşezate o cruce şi ouă roşii. Şi dincolo de strană sta îngenunchiată feţiţa lor pe care şi-o doreau să se nască şi care îi chema să le dea Lumină... Înţelegea că fusese singura care le păstrase izvorul vieţii făr’ de moarte, citind pe ouăle roşii de lângă Sfântul Potir... Elia Maria.